Azi eu am dat șpagă! Da, am fost la doctor și i-am dat șpagă, recunosc. Doamne, iartă-mă, am dat șpagă în Postul Paștelui! De dimineață când m-am trezit mă simțeam atât de curat, de încrezător… Chiar prea optimist pentru așa un an de criză și așa un Post al Paștelui, atât de desăvârșit prin lipsuri. Și am sfârșit prin a da șpagă.
Eu încă nu dădusem șpagă anul ăsta, așa că ar trebui să-mi pun o dorință. Eu cu mâna mea am dat, fără să-mi ceară nimeni, chiar dacă nu mă pricep deloc să dau șpagă. Nu sunt natural, n-am exercițiu, mă poticnesc aiurea și nu-mi ies pașii pentru săritura finală „la cap”. Mă comport dubios, vinovat, complice, de parcă aș vinde droguri sau arme chimice unui mafiot în timp ce îl înregistrez cu microfonul de sub cămașă, așteptând ca FBI-ul să dea buzna peste noi în orice moment. Cred că arăt așa de aiurea când dau șpagă că și mie mi-ar fi frică să iau bani de la mine…
În mod clar, șpaga nu e de mine, așa că m-am pregătit temeinic pentru cea de azi. Am luat trei plicuri albe și am scris pe ele așa: „ptr. d-l doctor P.”, „ptr. d-ra asistentă blondă” și „ptr. d-ra asistenta brunetă”. La ora opt dimineața eram acolo.
În cabinetul lu nenea doctoru’ era jihad! Ora opt e oră de vizită, adică echivalentul unei nunți într-o cabină telefonică. Vreo trei doctori făceau ITP-ul și la câte trei pacienți de-odată, asta fără exgerare. (Cu exagerare ar fi cam patru doctori la cinci pacienți de fiecare). Halate multicolore, pansamente traumatizate, cârje, chiloți la vedere, vaiete și chiote. Nici vorbă să-l prind pe doctor singur, așa că îl inoportunez, cu o mină gravă:
- Domn doctor, ați primit o recomandată de la Ministerul Paștelui…Îmi dau imediat seama că l-am încurcat, că se uită la mine ca broasca la polizor. Perfect, așa-i trebuie, zic. Lasă să se simtă și el încurcat, să vadă cum e să nu înțelegi ce se vorbește, dar să știi că e vorba de tine.
- O ce? O recomandată?
- Da, da, zic, o recomandată, pentru dumneavoastră.
Îl văd că ezită, așa că ridic plicul în lumina ferestrei, ca să se vadă ce e înăuntru. El se prinde de figură, dar între timp deja toată lumea e cu ochii pe noi. În cabinet se face o liniște apăsătoare, nimeni nu mai mișcă nimic. O madam doctoriță se bagă în discuție, încercând să descurce problema:
- De la ce minister?
- De la Ministerul Paștelui, răspund foarte natural.
Nici mie nu-mi vine să cred cât de bine joc scena asta… Aș râde, dar e păcat. Acum nu mai pot să dau înapoi, pizda mă-sii, ce-o fi o fi!
Doctorul îmi ia plicul din mână și, hotărât să pună capăt șaradei, îi strigă forțat cucoanei:
- Adică îmi dă mie șpagă!
Fără drept de apel. În secunda doi fiecare își reîncepe activitatea. Pacienții încep din nou să se vaite, medicii încep să coasă și să panseze. Momentul e depășit, dar eu îmi iau inima în dinți și supralicitez:
- Dar ce ne facem, că am primit recomandate și pentru domnișoarele asistente, cele două de ieri!
E panică. Am impresia că toți cei de față ar vrea ori să iasă imediat din cabinet, ori să mă ia la palme.
- Le am aici, la mine. Să vi le las tot dumneavoastră?
Ooo, asta e deja prea mult… Domn’ doctor se cam fâstâcește și caută o soluție, cu voce joasă.
- Nu știu… Domnișoara… Bine, dar… Cealaltă vine luni…
- Ok, păi rămâne pe luni atunci? La aceeași oră?
- Da, la opt.
- Perfect. Vă mulțumesc mult, la revedere.
Mă îndepărtez încet și simt privirile tuturor în ceafă. Strâng puternic din dinți ca să îmi reprim un urlet de om sălbatic. Abia când ajung la ușa de la intrare cedez și mârâi de câteva ori, a vinovăție veselă.
În fond, ce-am făcut? Am dat și eu o șpagă, recunosc. Și dacă recunosc, logic ar fi să fiu pe jumătate iertat. Așadar, s-ar putea să primesc jumătate de șpagă înapoi? Ce zici, măi domn’ doctor, luni îmi dai restul?
