În căutarea celui mai bun prieten

Cel mai bun prieten trebuie să fie o ființă cu totul extraordinară, din moment ce toată lumea îl vorbește numai de bine. De-a lungul timpului s-au făcut consistente spume la gură pe tema celui mai bun prieten, începând cu Ghilgameș și Enkidu și terminând cu o reclamă la Cosmote care mă enervează pe mine. Pentru el s-au scris adevărate tratate de amiciției, lui i s-au recitat ode băloase și i s-au cântat patetice imnuri de slavă, despre el s-au scris romane fantastice și tot despre el au apărut legende implauzibile, toate numai pentru el, prietenul cel mai bun. Dar cine este el de fapt? Cine este prietenul nostru cel mai bun și ce-l definește pe el? Și, mai ales, prin ce este el mai bun decât alți ceilalți prieteni?

Evoluționist vorbind…

Prietenul cel mai bun al omului este câinele. Imediat după el vine calul, care este al doilea cel mai bun prieten al omului. În trecut a existat o rivalitate între acești doi prieteni ai omului, ei luptându-se pe viață și pe moarte pentru prietenia omului. Noi ne-am comportat ca niște curve, i-am lăsat pe ei să se bată, iar din această rivalitate milenară au apărut unele încrucișări între cal și câine, din care au rezultat caii de luptă și câinii de fugă.

Matematic vorbind…

În mod cert, prietenul cel mai bun, numit în continuare PCMB, face parte din mulțimea prietenilor, notată aici cu P. Atunci avem: PCMB aparține mulțimii P, cu mențiunea că PCMB este mai cu moț decât restul mulțimii. El are toate calitățile celorlați prieteni din mulțimea P, plus o cantitate de prietenie care-i este specifică numai lui. Iar asta îl face o persoană deosebită, unică, magnifică și providențială. În mod evident, nu oricine poate să fie PCMB, q.e.d.

Sportiv vorbind…

Așadar, prietenul cel mai bun este un as între prietenii tăi. El are un talent înnăscut pentru prietenie, este campion la prietenie. Dacă prietenia ar fi o probă olimpică, el ar lua numai medalia de aur. Dacă toți prietenii tăi buni se iau la bătaie, prietenul tău cel mai bun o să-i bată pe toți. În liceu el a dat bacul la mate, la română, la sport și la prietenie. La facultate l-a remarcat cineva de la Federația Română de Prietenie și l-a trecut la profesioniști. A avut antrenor de prietenie și a studiat prietenia orientală. În anul doi de facultate a prins chiar și o bursă în State, așa că băiatul știe acum să se împrietenească și în engleză la fel de bine ca și în română. E tobă de prietenie, a primit o ofertă de la Microsoft, pe o căciulă de bani. I-au dat și casă și mașină, numai să se ducă acolo să predea prietenia, dar el a refuzat, a rămas în țară, că doar aici are familie… Prieteni…

The Imaginarium of Doctor Parnassus. Adică Beatles, ce mai!

Păi filmul e făcut de Terry Gilliam. Și mie mi-e greu să zic ceva despre Terry Gilliam fără să-i fac apologia. Nu de altceva, dar e unul din cei șase giganți care compuneau Monty Python,  acești The Beatles ai umorului pe ecran. Punct. Și ai absurdului în televiziune, și ai ironiei atee, punct. Au învățat lumea ce este umorul, și asta imediat după ce l-au inventat. Clar?

După ce am văzut Brazil și Fear and Loathing in Las Vegas am zis că am înțeles ce era cu Terry Gilliam. El nu e doar smintit, ca David Lynch, pentru că știa să spună o poveste în modul clasic, hollywoodian, doar că nu prea-i plăcea asta. Și nici n-a încearcat să ne bage frica-n oase, precum Lynch, care face pe deșteptul chiar și când e vorba să dea o noimă plotului… Și mai are ceva Terry Gilliam ăsta: farmecul englezesc, dom’le, chiar dacă Parnassus e poate cel mai hollywoodian film al său.

The Imaginarium of Doctor Parnassus îmi pare un film rar și dubios de bun. Păcat că a trebuit să concureze la Oscaruri și în cinematografe cu super-mega-producția Avatar, cel mai scump film din istorie, bla-bla. Dar tehnica digitală e pusă la treabă și în Parnassus, și îmi imaginez ce surpins trebuie să fi fost Terry Gilliam însuși când a văzut ce poate să facă tehnica digitală pentru filmul lui. Și când te gândești la cum se făceau filmele acum patruzeci de ani! Dealtfel, unele din ideile lui Terry Gilliam de atunci se pot identifica și în filmul său de acum. Sunt secvențe care seamănă izbitor cu stilul animațiilor și decorurilor din Monthy Python, cu singura diferență că în cele de azi totul arată mult mai bine! Dar Gilliam e același, la fel de creativ, de efervescent, dar parcă mai puțin revolat și ceva mai dispus să meargă domol decât să alerge. Și mai matur poate, deși filmul său nu e deloc criptic și nici elitist, e o simplă fantezie ce poate fi consumată și de copii.

(Că veni vorba de maturitate, oare personajul (foarte) bătrânului doctorul Parnassus nu are ceva din personalitatea lui Gilliam însuși? Zâmbetul, curajul, regretele, atracția riscului… Poate bat eu câmpii.)

Totuși, mizele sunt mari în film. Gilliam se joacă din nou cu tema mortii și cu Dumnezeu, doar că nu mai face mișto de Cel de Sus, nu-l mai ia la bambilici pe Iisus că e snob și ipocrit și nici nu mai trage bășini în Instituția Bisericii. De data asta preferă să se joace de-a v-ați ascunselea cu Dracu, un Tom Waits de zile mari,  savuros și împielițat. Surprinzător de bun mi s-a părut Andrew Garfield, super tare (îl știți din Boy A, din 2007). Dealtfel, toți actorii sunt de mare efect, aleși pe sprânceană (da, și pe sprâncenele alea asimetrice ale lui Colin Farell! ). Personajul Tony este împărțit de patru actori: Heath Ledger, Jude Law (cu numele lui de fată cu tot…) Johnny Depp și Colin Farell. Iată așadar patru motive să nu-ți duci prietena la film… Sau, dimpotrivă, s-o duci… Dracu știe cum e mai bine !

Pe scurt, după ce am văzut The Imaginarium of Doctor Parnassus parcă regret că Terry Gilliam nu a putut să-și facă toate filmele sale în anul 2009, cu tehnica de acum. Atunci să-l fi văzut pe Avatar, pe unde mai scotea cămașa!

PS: A observat cineva ce de filme cu Heath Ledger au tot apărut după moartea lui? Oare ce ne mai pregătește Heath Ledger acum, la doi ani după moartea sa?

Șampon

E adevărat că Adi Minune se spală pe cap cu WASH & GROW?

Grijă mare

Fructe turcești

Turcia trece printr-o gravă criză de cretă după ce timp de sute de ani a exportat în toată Europa cretă vopsită chimic, sub formă de legume și fructe. Fără cretă, Turcia nu va mai putea trimite fructe proaspete din cretă naturală în toate supermarketurile din Europa,  ceea ce va pune capăt unei tradiții ce durează încă din secolul 21.